Faust
Data premierei
20 septembrie 2007
Faust
după J. W. Goethe
Scenariul şi Regia: Silviu Purcărete
Traducerea: Şt. A. Doinaş
Decorul şi luminile: Helmut Stürmer
Costumele: Lia Manţoc
Muzica originală: Vasile Şirli
Orchestraţia: Doru Apreotesei
Video: Andu Dumitrescu
Asistent de scenografie: Daniel Raduţă
Distribuţia:
Faust:Ilie Gheorghe
Mefisto:Ofelia Popii
Cu: Johanna Adam, Maria Anuşcă, Geraldina Basarab, Leo Nora Băcanu, Eniko Blenessy, Emöke Boldizsár, Lerida Buchholtzer, Irina Deak, Diana Fufezan, Laura Ilea, Dana Maria Lăzărescu, Rodica Mărgărit, Gabriela Neagu, Renate Muller Nica, Veronica Popescu, Eleonora Poşircă, Mariana Mihu, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Diana Văcaru Lazăr, Ema Veţean, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Alexandru Deac Dan Glasu, Tomohiko Kogi, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Marius Turdeanu, Pali Vecsei, Liviu Vlad.
Studenţii şi absolvenţii Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, Secţia Actorie: Dana Anghel, Veronica Arizancu, Ariana Thea Blazsani, Simina Contraş, Petra Cozianu, Alexandru Curta, Teodora Domnariu, Lorelei Gazawi, Bianca Goadă, Iulia Mihaela Grigore, Emilia Iancu, Alina Irom, Laura Luca, Alexandru Malaicu, Iulia Merca, Diana Sofia Murăruş, Florentina Neagu, Alexandra Petrasciuc, Anca Pitaru, Iulia Popa, Mihaela Săndulescu, Romina Stroia, Andreea Şoaică, Doriana Tăut, Gabriela Tică, Arina Trif, Codruţa Varadi, Mihai Alexandru, Florin Besoiu, Liviu Bledea, Gabriel Budur, Cătălin Grigoraş, Alexandru Verzescu, Laurenţiu Vlad
Margareta: Tania Anastasof, Astrid Bogdan, Medeea Dobrotă, Iunis Minculete, Ana Maria Telebuş, Petra Telebuş, Diana Toader
Imperium Band: Dorin Pitariu (chitară), Călin Filip (bass), Lucian Fabro (percuţie), Ciprian Oancea (claviaturi)
Cristian Stanca (Lupul)
şi Felix (Câinele)
După ce a montat numeroase spectacole la unele dintre cele mai prestigioase teatre din Europa, inclusiv la Royal Shakespeare Company, Silviu Purcărete a realizat la Sibiu „Faust" - un spectacol excepţional prin viziunea regizorală şi complexitatea rolurilor prezentate în construcţia barocă stăpânită până la cele mai mici şi grăitoare detalii: decor şi light design de o impresionantă forţă evocatoare, costume provocator sugestive, elegante sau burleşti, muzică antrenantă sau copleşitoare cu efecte sonore adecvate acelei ambianţe funambuleşti, proiecţii video ingenios şi convingător articulate în arhitectura întregului demers scenic.
Proiectul este realizat de Teatrul National „Radu Stanca" Sibiu si este finantat de Ministerul Culturii si Cultelor, de Consiliul Local Sibiu pentru programul Sibiu - Capitala Culturala Europeana 2007 si de Comisia Europeana, programul Culture 2000, prin Fundatia Democratie prin Cultura.
foto: Scott Eastman, Mihaela Marin, Ovidiu Matiu
Cronici
The Observer, 23 august 2009
Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest Faust o dată. Cea mai uluitoare experienţă teatrală a acestei (sau, se poate spune, a oricărei) vieţi, Faust (Ingliston Lowland Hall) a înfierat şi a paralizat ca o smoală fierbinte aplicată direct pe piele. Acestă producţie, desfăşurată într-un hangar de lângă aeroport, ne-a fascinat şi ne-a vrăjit pe cei mai mulţi dintre noi, şi m-a întristat în privinţa unui singur lucru. Poate nu o să mai văd niciodată în viaţă un eveniment mai impresionant şi mai teatral.
The Herald, 22 august 2009
Uluitor şi răvăşitor, acest Faust este un adevărat spectacol. De la început şi până la sfârşit, piesa regizorului Purcărete, adapare după drama lui Goethe, este tulburătoare. Decorul lui Helmut Stürmer este o parte integrantă a acestei atmosfere, piesa debutând în sala de clasă a lui Faust, rece şi austeră. Producţia devine o experienţă copleşitoare în care personajele tulburătoare, costumele şi muzica stranie răscoleşte publicul în continuu. (...)
Din distribuţia de 120 de actori, Ofelia Popii iese în evidenţă. Personajul Mefisto creat de ea este impresionant şi copleşitor, o prestaţie de talie mondială. Vocea ei apăsătoare şi mişcările fac ca prezenţa ei să fie simţităpe scenă chiar şi atuncă când se ascunde în tenebre.
The Guardian, 20 august 2009
Este atât de captivant încât aproape că eşti gata să îţi vinzi sufletul diavolului doar ca să continue succesiunea de imagini grandioase. Faust-ul lui Goethe în versiunea lui Silviu Purcărete este o adevărată fantezie vizuală seducătoare şi probabil nu veţi observa că el şi-a vândut propriul suflet spectacolului. Dar ce spectacol, cu o serie de miraje şi trucuri ce te fac să te simţi ca şi cum ai fi căzut într-un vis real – sau un coşmar.
Financial Times, 20 august 2009
Nu am mai văzut o montare atât de complexă, fenomenală, de când Janusz Wisniewski a adus spectacolul The End Of Europe la Fringe, în 1985, iar Faust-ul lui Purcărete are o mare bogăţie de semnificaţii pe măsura impactului său visceral. (La urma urmelor, spectacolul reuşeşte chiar să îi aducă lui Faust mântuirea.) Această producţie a Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu este deja vândută integral, dar sfătuiesc din tot sufletul pe oricine care se află la o distanţă mică de Edinburgh să apeleze la toate sursele care îi vin în minte pentru a obţine un bilet.
The Telegraph, 19 august 2009
Ofelia Popii face un tur de forţă ca un Mefisto ce transcende sexele, un Mefisto care pare bărbat la început, iar apoi îşi scoate costumul pentru a dezvălui atât sâni de femeie, cât şi suspensor. Vocea sa răguşită, versatilitatea şi carisma sa creează un personaj deconcertant, care pare venit dintr-o lume infernală.
The Scotsman, 19 august 2009
Dacă organizezi un festival cu tema „Iluminismul”, atunci tragedia lui Faust – savantul neobosit şi arrogant care îşi vinde sufletul diavolului – trebuie să fie inclusă în program. Şi acum, ea vine la Edinburgh într-o versiune a regizorului Silviu Purcărete, şi al său Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu, care este cu siguranţă unul dintre cele mai impresionante spectacole montate de Festivalul de la Edinburgh, secţiunea oficială. Dar el oferă, de asemenea, o adaptare a poveştii la secolul XXI, în care diavolul Mefisto este învins de forţele inocenţei.
BBC, 18 august 2009
Este greu să nu fii impresionat de montarea lui Faust de la Festivalul Internaţional de la Edinburgh. O producţie atât de imensă, încât a trebuit montată la Lowland Hall din Inglistion, te lasă după două ore şi jumatate de spectacol dezlănţuit uşor epuizat şi puţin copleşit. De la studenţii cu feţele albe ca varul aşezaţi în băncile victoriene din sala de clasă uruaşă plină de ziare, la creaturile cu cap de porc în haine albe şi trupurile pulsânde mişcându-se în timp, până la chicotele lui Mifisto, spectacolul este o înlănţuire de festinuri vizuale.
Oltita Cîntec, Observator Cultural, 18 octombrie 2007
Pornind de la o opera monumentala, spectacolul lui Purcarete are si el dimensiuni similare. I-au fost necesari artistului pentru a-si desfasura imaginatia 1.500 de metri patrati, amenajati in halele industriale Simerom. Conceptia regizorala mizeaza pe mai multe spatii de joc, se folosesc pasarele, scripeti, platforme mobile, se misca segmente din podea, pereti, se darima pereti, se proiecteaza imagini uriase. Ambientul creeaza noi premise si pentru raportul cu publicul: il schimba. Nu ne mai aflam in vechiul amplasament al edificiului de teatru traditional, ci intr-o locatie in care totul capata dimensiuni si forme diferite. Si chiar daca spatiile de joc simultane, teatrul de imagine, spectacolele in hale industriale dezafectate s-au mai facut si prin alte colturi ale continentului, personal m-am simtit bine estetic ca martor la Faustul lui Purcarete.
Totul incepe in cenusiul apasator din cabinetul lui Faust, unde banci invechite de uz si mormane de ziare mototolite marturisesc, impreuna cu Faust, despre futilitatea cunoasterii. Cocotat pe un dulap, mingiind pe crestet un simbol impaiat al intelepciunii si stiintei, o bufnita, Mefisto asteapta, foarte linistit, sa-si intre in rol. Nu se grabeste, stie ca va izbuti, dar nici nu intirzie sa o faca, luind, precum Maleficul pe care-l intruchipeaza, infatisari diverse. Urmeaza pactul, transformarea lui Faust (nu tocmai reusita ca solutie), momentul Margaretei (a carui intensitate dramatica e sporita de virsta pubera a interpretelor). Intr-o simetrie controlata, partea de mijloc a spectacolului, Noaptea Valpurgica, e cea cu spor de impact. Publicul este ridicat de pe gradene si condus in inima dezlantuirilor satanice, undeva in spatele a tot ceea ce vazuse pina atunci, si inclus, nu numai emotional, ci efectiv, in spectacol. Privitorul e asaltat din toate partile, trebuie sa aleaga unde anume sa se uite (aici e marea problema - vizibilitatea nu e tocmai buna); pictura murala a elevilor de la Liceul de Arta din localitate il transpune in plin Bosch; muzica lui Vasile Sirli, interpretata live, orchestrala si corala, il invaluie si il copleseste; actori ancorati la inaltime plutesc pe deasupra capetelor celor 400 de spectatori; Faust si Mefisto isi continua odiseea comuna, spunind text, miscindu-se in acest spatiu imens, printre aratari de tot soiul, intr-un crescendo alimentat de sunet, dansuri, lumini; jocul actoricesc, coregrafia, focul, elementele zoomorfe, vopseaua rosie dau o prima concretizare materiala a lumii de dincolo. Tulburindu-te. Dupa care toata lumea revine la locurile initiale.
Unul din atuurile versiunii lui Purcarete este ca, desi abunda in metafore scenice si simboluri, reuseste sa ramina la un nivel accesibil. Nimic incifrat, nimic ermetic; propunerea e construita stratificat, pe niveluri de adresabilitate, pentru toata lumea, avizata ori nu, fara sa piarda din metafizica textului lui Goethe, ba facind-o parca mai usor de deslusit.
La muzica lui Vasile Sirli trebuie sa revin. Contributia ei in spectacol e semnificativa, caci spatiul sonor e elaborat minutios. Compozitorul a alternat sonoritatile, tonalitatile, ritmurile, volumele. Coruri de copii, de adulti, clinchete de clopotei, bucati a cappella, muzica orchestrala, in romana si germana, care se aude cind de jos, de sub locurile unde stau spectatorii, cind de undeva de sus, cind suav, soptit, cind aproape de maximul suportat de ureche, fac din sunet o prezenta importanta. Sunetul calatoreste parca, odata cu eroii, urmareste ceea ce li se intimpla, amplificind, accentuind. Pentru rolul lui Faust, Purcarete l-a ales pe Ilie Gheorghe. Actorul care s-a remarcat de nenumarate ori in montarile craiovene ale regizorului, oferind regaluri interpretative, de aceasta data nu s-a integrat in stilul spectacolului. O anumita placere a declamarii, nefireasca in contextul dat si o liniaritate a interpretarii l-au saracit pe Faust de complexitate, facindu-l un personaj dominat, la propriu, de naturaletea, de tonul atit de firesc al actritei Ofelia Popii. Distribuita in Mefisto, ea si-a gindit personajul pe ideea nenumaratelor infatisari pe care le poate lua Diavolul, infatisari pe care actrita le reuseste atit de bine. Mimica, rostire, jocuri de voce, corporalitate, cameleonism sint instrumentele cu care Ofelia Popii a lucrat la rol. E o creatie remarcabila, care va fi, cu certitudine, recompensata nu numai prin aplauzele generoase ale publicului, ci si prin premii.
Daca, pe parcurs, Mefisto traverseaza o gama larga de posturi - umil, lingusitor, convingator, viclean, insinuant, perfid -, incercind sa dea inteles Diavolescului, la monologul de final se simte nuanta unui regret. Dupa ce si-a desavirsit misiunea terestra, lasa sa se intrevada o doza de slabiciune, care-l face aproape uman. Poate tocmai acesta e mesajul: Maleficul e un chip al omenescului. Sau o fi fost doar o noua capcana, intinsa de Mefisto Faustului care sade ascuns in noi?... Raspunsul e personalizat, complicat si il aflam numai atunci cind, fascinati de frumusetea ei, ii poruncim clipei: „Stai!".
Oana Cristea Grigorescu, Observator Cultural, 18 octombrie 2007
Doctor Faust, batrinul medic pentru care viata e doar un accesoriu al materiei vii, ce poate fi intrerupta oricind in numele stiintei, ajunge la criza inaccesibilitatii cunoasterii. Esecul accesului la transcendenta existentei prin cunoastere il transforma pe Faust in batrinul dezarmat, prada facila a Diavolului. Mefisto stie ca excesele cunoasterii lasa loc execeselor iubirii. Aceasta e ispita si moneda de schimb pe care i-o propune lui Faust. Sa renunti la placerile iubirii cind inima vrea, doar pentru ca biologia te scoate din circuitul dorintei? Faust face pactul cu Mefisto si se lasa purtat de excesele iubirii. La capat de drum il asteapta sentimentul ambiguitatii. Faust ii scapa la soroc lui Mefisto, dar nici privirea finala spre cer nu ii asigura acestuia mintuirea. Sintem, in fond, fiinte ratacitoare hranite cu iluzii - iluzia ca ne putem substitui lui Dumnezeu pentru a stapini lumea prin cunoastere. Cind epuizam resursele iluziei, raminem suspendati in ambiguitate.
De la proiectul originar de spectacol gindit de Silviu Purcarete acum patru ani pentru un festival de teatru de strada francez, in Faust-ul de acum de la Sibiu ramine gustul pentru ample desfasurari de forte. Spectacolul poate fi citit ca gest al demistificarii iluziei cunoasterii de toate tipurile, dar si al iluziei scenei.
Pendulam intre vraja spectacolului si denuntarea ei, atit in plan narativ, cit si scenotehnic. inca din partea intii, numeroase citate culturale si autoreferentiale la precedente montari ale lui Silviu Purcarete ne impun prezenta regizorului nu doar ca orchestrator, ci si ca agent al denuntarii mecanismelor iluziei. intr-o oarecare masura, rolul regizorului si al lui Mefisto se suprapun, nu-i asa? Regizorul inalta coltul decorului, ne lasa sa intrezarim constructia din spate sau, mai subtil, rezolvarile istorizate in arta (teatru, film), atragindu-ne atentia ca totul nu e decit iluzie. Silviu Purcarete deconstruieste aici scenotehnica operei baroce: de la focuri de artificii si procesiuni cu masti, pina la numere de acrobatie suspendate, totul se petrece in culisele scenei baroce, unde publicul devine actant, nu doar spectator exterior. E poate aici nu doar ironia subtila a devoalarii mecanismelor scenei, ci si sugestia uriasei pacaleli continute in promisa fericire carnala.
Opera baroca e evocata explicit prin scena in scena din actul doi, in culisele careia publicul patrunde la propriu, prin deambularea prin infernul mecanicist al miracolelor de mucava, cu care se construieste traditionalul esafodaj al iluziei in teatru. Asistam la procesiunea personajelor prin „subteranele" amorului carnal. Uriasa scena carnavalesca de inspiratie boschista denunta decaderea speciei prin eros. Rezultanta zgomotului generalizat, bruiat de mediile contemporane (ecrane cu plasma, sonorul amplificat la limita suportabilului), se confunda cu cele mai conventionale reprezentari ale Infernului. Ne aflam in miezul unei uriase conventii in care pendulam intre a crede si a ride, caci sintem, in fond, discret avertizati de pacaleala continuta. Sarcina scenografului Helmut Stürmer este imensa, iar solutiile sint demne de universul baroc al excesului de toate tipurile. Muzica originala, compusa de Vasile Sirli, introduce temele si ritmeaza spectacolul, dar e si o referinta voalata la supratema spectacolului.
Diavolul-regizor orchestreaza intregul denunt. Faust e un personaj secundar in fata fortelor desfasurate de Mefisto. Faust (Ilie Gheorghe) e mai degraba derutat de asaltul diavolului si ii cedeaza parca din oboseala. Ofelia Popii reuseste un admirabil Mefisto, in linia temperamentului sau artistic, desi Silviu Purcarete face necontenit referire la spectacolele sale anterioare prin culoarea unui personaj ori, mai discret, prin semne sau obiectele din scena. Faust, un spectacol indelung asteptat la Sibiu, are paliere pentru toate tipurile de public si place la orice nivel de lectura, fie ca marsezi la Infernul scenotehnic, fie ca te amuzi de inscenarea denuntului iluziei. Spectacolul are narativitate, semne in scena si actori bine plasati. Interpretarea intregii echipe a Teatrului „Radu Stanca" e omogena, functioneaza fie ca e vorba de text sau muzica interpretata live in scena.
Ironia, uriasa ironie la adresa teatrului si a ambitiilor umane ne salveaza de la sentimentul monumentalitatii, in jurul caruia se simte suflul inghetat al excesului ratiunii.
Marina Constantinescu, Adevarul Literar si Artistic, 3 octombrie 2007
Zilele acestea, la Sibiu se joaca spectacolul „Faust", dupa scenariul si în regia lui Silviu Purcarete. Spatiul ales de mai bine de un an pentru reprezentatii este o hala dezafectata, „Simerom", stranie si provocatoare, în acelasi timp.
O hala de sfârsit si de început de lume, tot asa cum este istoria în sine, precum si cea vazuta de regizor. Probabil ca, la anumite vârste si experiente, ispita diavoleasca care trezeste în mod parsiv suma neputintelor din fiecare, care conduce, spectaculos, omul pe drumul pacatului greu, cheia tentatiei în sine atunci când sirul lui „nu mai pot" aduna tot mai multe elemente pot sa fie mai degraba perspective abstracte. Filosofie pura. Speculatie a mintii. Când începi sa-i dai târcoale lui Faust cautând sa întelegi mecanismul cedarii cumva mai din apropiere - fiindca parca, parca te paste si pe tine - a acelui „ceva" sau „cineva" care poate sa-ti mai dea o data, pentru ultima data, gustul cunoscut al voluptatilor, care poate sa-ti ridice bariera limitelor si a notiunii de timp, lucrurile capata un dramatism foarte palpabil, dureros de concret. Cred ca asta se simte puternic în aceasta interpretare a lui Faust, asa cum îl citeste si îl întelege un mare artist, Silviu Purcarete. Impactul spectacolului este foarte puternic.
Nu poti sa iesi uscat, neconsumat, neatins profund, neurmarit de imagini fabuloase, de anvergura spectaculosului, dar si de minutiozitatea detaliului dintr-un gest, dintr-un costum, din machiaj, dintr-o nota, dintr-un sunet sau o lumina care poarta aroma tristetii, a melancoliei putintelor si neputintelor, a senzatiei de descompunere.
„Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciune". O singura conditie este necesara ca sa ai acces la ce se propune: sa urmaresti spectacolul lui Silviu Purcarete si nu „Faust-ul" personal.
O echipa de mari profesionisti a lucrat cu Purcarete pe o mâna, facând ca realitatea si fictiunea sa-si topeasca frontierele: scenografii Helmut Sturmer si Lia Mantoc, compozitorul Vasile Sirli. Helmut Sturmer construieste o lume în fiecare element de decor, în fiecare pictura murala. În partea a doua a spectacolului, când suntem invitati sa patrundem în noaptea placerilor fara de capat, când peretii casei lui Faust se desfac si ne lasa sa ajungem în infern, ochii pot citi si povestea spusa de picturile lui Sturmer de pe peretii halei. Atmosfera fabuloasa si haloul ei sunt sustinute de stilul inconfundabil al Liei Mantoc.
Accentele din costume, androgenitatea lui Mefisto nuantata de fracul negru, impecabil, sobru versus rosu-ciclamen violent, pervers-maiestuos, machiajul fiecarui protagonist sau al personajului-colectiv întaresc amprenta universului acestui spectacol. Ca si câteva din cântecele-rugaciune, din cântecele pure ale inocentei Margaretei compuse de Vasile Sirli.
Silviu Purcarete a mers pe urmele povestii popu¬lare germane, care l-a inspirat pe Goethe, esentializând cumva poemul filosofic goethenian, reducându-l la câteva axe, la o tensiune a umanului, tulburatoare. Într-o forma sau alta, voi mai reveni asupra acestui discurs artistic confesiv, asupra acestei montari care ma bântuie în universul meu interior.
Ce mi se pare extraordinar ca miza, ca nas regizoral este distribuirea actritei Ofelia Popii în Mefisto. Formule ca „s-a nacut o mare stea" nu-mi apartin. Cred ca aici, în cazul acestei aparitii si performante scenice nu ar fi pompos si patetic. M-a facut praf. O stiu de când era studenta, de când a debutat la teatrul „Radu Stanca" din Sibiu.
Unde a avut sansa sa lucreze cu câtiva dintre cei mai importanti regizori înca de la început. Am observat cum se misca, o plastica speciala, cum se implica, cum se daruieste, cum este posedata de fiecare personaj cu care se însoteste, pentru o vreme, pe scena teatrului din Sibiu. Acest Mefisto propus de Purcarete si jucat de tânara Ofelia Popii are o anvergura extraordinara.
De la ciudatul gnom care sta cocotat pe dulapul lui Faust la diavolul efeminat, un fel de om de afaceri protocolar, morfinoman si subtiat de vicii care tracteaza o mare afacere si, mai apoi, la femeia-barbat care îi incita patimile si dorintele.
Ofelia Popii par¬curge distante spirituale enorme, trece dintr-un registru în altul, de la soapta la tipat, de la extaz la sfâsieri, îsi însuseste metamorfoze fel de fel la vedere, se târaste si zboara parca, cu sufletul lui Faust si al nostru, fara ca sa se vada ceva din efortul depus. Îti trebuie si nebunie pe lânga har divin ca sa faci fata acestui personaj care duce în spate nu doar pacatul lui Faust, ci întregul spectacol al lui Purcarete. Undeva la Sibiu, într-o hala dezafectata, stranie si sordida, o hala de sfârsit si de început de lume.
Ludmila Patlanjoglu, Jurnalul National, 25 septembrie 2007
Faust face parte dintr-un program personal al regizorului Silviu Purcarete. A montat un fragment în Franta, în cadrul unui festival de teatru de strada. La Sibiu opteaza tot pentru un spatiu neconventional, o hala unde construieste o montare de proportii hiperbolice, à la grand opéra. Un spectacol satanic construit cu gratie, cu o poezie insolenta a viciului, a urâtului, a trivialitatii.
Din poemul dramatic al lui Goethe alege pactul lui Faust cu diavolul, relatia Faust - Margareta, noaptea Valpurgiei si ridicarea lui Faust la Cer. Scenariul este un libret pentru cuvânt, muzica, pantomima. Publicul intra în sala pe acordurile cântecului "Hristos a înviat". Cortina se ridica dezvaluindu-ne "odaia de studiu" a lui Faust, o camera rece, austera, cu munti de hârtii, ziare, carti, cu o chiuveta sordida, cu banci în care stau homunculi cu laptopuri, studentii lui Faust - fiinte care amintesc de pacientii unui azil de nebuni. Faust, macinat de frica de moarte si de teroarea batrânetii, cuprins de o vitalitate monstruoasa, de o pofta vampirica de a trai, încheie pactul cu Mefisto, o creatura bizara, caricaturala, un amestec incert între un transexual si un manechin viu.
JOC SI EROS. Pentru a se elibera de spaime, cei doi aleg nebunia jocului, în care totul este permis. Ferestrele se deschid larg, camera lui Faust se dezmembreaza si intram o data cu actorii în noaptea Valpurgiei. Sexul - matricea vietii - fara dragoste naste pasiuni pustiitoare, frizând zoofilia, sodomia, pedofilia. Scena este invadata de o lume sado-masochista, mânata de instincte primare si obsesii refulate, care-si afiseaza cu impudoare o sexualitate exasperata. Asistam la o viziune apocaliptica asupra vietii si a mortii. O imagine surprinzatoare este cea a Margaretei, personaj interpretat de sapte fetite. Violarea eroinei de catre diavol, desfigurarea si uciderea copilului nascut din relatia lui Faust cu Margareta sunt ceremonialuri ale cruzimii, care dau frisoane. Purcarete face vivisectia a ceea ce este malign în fiinta umana pâna la ultimele consecinte, pune sub lupa puterile diabolice care îl tortureaza pe om, îi pervertesc sufletul si mintea. Regizorul creeaza un vis ludic, un spectacol oniric, atemporal, dar atât de contemporan vorbind despre visurile, cosmarurile noastre de zi cu zi. Procedee multimedia, o formatie rock care cânta live, jerbe de foc, focuri de artificii sunt câteva din ingredientele acestei montari în care simti puterea Teatrului. Marea reusita a lui Silviu Purcarete este ca într-un ansamblu wagnerian se joaca mozartian. Un recital în care Ilie Gheorghe, actor-fetis al lui Purcarete, bufon carismatic în Faust, straluceste, iar tânara actrita Ofelia Popii, un suflet pustiit în Mefisto, realizeaza o creatie de vârf. Într-un teatru de grup, interpretii (aproape 80) nu sunt semne, ci oameni în carne si oase. Jocul lor degaja finete si forta, cucerind prin mobilitate fizica si tensiune psihica. Catalizatoare sunt si decorurile lui Helmut Stürmer spatializând spectaculos, expresivitatea plastica a costumelor Liei Mantoc, sonoritatile admirabile ale muzicii lui Vasile Sirli, constructiile optice, dramatice ale lui Andu Dumitrescu - aceste elemente fac ca sabiile de mucava ale Teatrului sa taie în carne vie.
DESTIN TRAGIC. Faust si Mefisto demonizeaza lumea prin joc si Eros. O fac cu placere estetica. Libertatea lor este absoluta, pentru ca nu iubesc pe nimeni. E un mod de a-si forta absurdul vietii, de a-si provoca destinul tragic care i-a privat de dragoste. Sadismul are si un fond ontologic, e un semn al pacatului originar. În imperiul de orgii, torturi si crime, Mefisto si Faust traiesc o stare de agonie si extaz. În final, singuratatea lui Mefisto este cosmica. Lumea de dincolo nu e o insula ce salveaza de neant. Moartea si ridicarea la Cer a lui Faust reprezinta o simpla înscenare. Rolurile se inverseaza: Faust îi face semne burlesti lui Mefisto, strigându-i "ti-am venit de hac!", pentru ca i-a luat locul devenind noul "bufon al lui Dumnezeu".
Violent, emotionant si visceral, Faust este o reprezentatie antologica, un spectacol care înnobileaza Sibiul - capitala culturala europeana 2007 - si care intra în suita marilor montari ale unui regizor-poet.